Jeremy Paxman on Europe’s last wilderness

Posted by on

Romania’s untamed mountains are threatened by logging. Can the ‘wildlands philanthropists’ save them?

Piatra Craiului Mountains and forest landscape©Petrut Calinescu

Romania’s breathtaking forested landscape bears the scars of the 'clear-cutting' implemented by foreign logging companies

Romania may not be the envy of the European Union for many things, but in one it should be: the mountains of Carpathia house the last great wilderness of this prosperous, crowded continent. 

Fly over the mountains in a helicopter and the scale is breathtaking — mile after mile of precipitous tree-covered slopes, home to bears, wolves and wildcats. The range is 900 miles long, of which more than 12,000 square miles are considered “high-value conservation areas”. Some of the trees are 700 years old, sprouting from the ground since the battle of Bannockburn. Walk through the arboreal gloaming — where the air is pungent, the ground is strewn with fallen branches or thick with dried needles and leaves, and feldspar pebbles glitter silver in the streams — and you feel reconnected with some primeval sense of how the continent was before the Habsburgs and Napoleon, before even Greece and Rome. Yet, shockingly, this natural wilderness is being plundered. 

It is not what freedom from communism promised. When Nicolae Ceausescu, the thick-pated Stalinist who ruled Romania from 1965 to 1989, was dragged before a kangaroo court and then shot by firing squad on Christmas Day 1989, it seemed dramatic evidence that totalitarianism was finished in eastern Europe. 


Like many dictators, Ceausescu had a soft spot for those parts of his country he had not vandalised. It was an idiosyncratic affection, admittedly: he liked to kill things there. (Since he was a terrible shot, the unfortunate bears, wolves and other animals whose trophy heads hung on his walls had usually been lured into his sights with bait, or had been dispatched by one of his entourage with a sniper rifle.) 

When the dictator himself was dispatched, the new government of free Romania set about restoring the ancient forests to those who could prove they owned them before the communists seized power. This was often easier said than done. While forests are embedded deep in the Romanians’ sense of themselves, the Carpathian Mountains marked the boundary between Transylvania and Wallachia, which held very different concepts of “ownership” in the Austro-Hungarian and Ottoman empires. It took years but, by the early 21st century, restitution was under way. 

Local farmers and others now found themselves the owners of tracts of forest. So far, so good. But this is a story about capitalism and its consequences — good and bad, intended and unintended. For with ownership came liability for land taxes and for dues payable to the forestry authorities. These turned a restored asset into a liability.

“Peasant” is not a word much used in 21st-century Europe. But it is the correct description for many of the communities that now found themselves proprietors of great expanses of forest. Even today, the hay is cut by hand and pitchforked on to horse-drawn wagons. Local farmers who had lived in and among the forests for generations knew that, once you got beyond the areas cleared for pasture, the only money to be had to pay their taxes was from the timber of the trees. 

The stumps of felled trees left in the loggers’ wake©Petrut Calinescu

The stumps of felled trees left in the loggers’ wake

Suddenly, salvation appeared, in the shape of lumber companies from the more prosperous parts of Europe, notably Austria. By selling logging rights to the incomers, the new owners turned a liability into cash. This seemed like the end of the problem — but the logging companies practised a new, industrial style of harvesting. 

In the bad old days, while Romania was poor, it was at least self-sufficient in timber. Freedom from communism gave access to a vast new market desperate for the ersatz Scandinavian wooden furniture that was the mark of the prosperous young European. The foreign industrialists chopped down absolutely everything in a practice known as “clear-cutting”. Any objections could be settled by greasing a few palms. If the new loggers replaced the felled trees at all, they generally did so with spruce, turning a glorious jumble of ash, sycamore, elm, rowan and evergreens into dreary, acid-soiled monoculture. 

Former dictator Nicolae Ceaușescu, who had a fondness for shooting bears, wolves and other wild animals in his country’s forests©Getty

Former dictator Nicolae Ceaușescu, who had a fondness for shooting bears, wolves and other wild animals in his country’s forests

Between 2009 and 2011, more than 30,000 cases of illegal logging were registered by the authorities. The following year, Greenpeace estimated that almost two square miles of forest were disappearing in Romania every week. There were soon ugly patches in the wilderness where all that was left were stumps and dead brushwood. Tracks that were cut to allow tractors to drag out the timber turned into watercourses the moment it rained, washing away topsoil and cutting crevasses, some of which were almost five metres deep. The bears, wolves, lynx, chamois and red deer retreated. 

The history of the European continent is one of relentless exploitation of the land: civilisations have risen and fallen, leaving their mark in how they tamed the world. In the elegant explanation of the historian Sir Keith Thomas, “uncultivated land meant uncultivated men”. 

In domesticated Britain, William Gladstone’s well-known enthusiasm for chopping down trees was a mark of his commitment to civilisation. The fact that the British press is regularly engorged by tales of mysterious “Beasts” prowling the edges of the suburbs is testament to the fact that the country has had no indigenous big carnivores for centuries. The British prefer their outdoors to be tamed and picturesque — and scattered with that walking waste-disposal unit, the sheep.

A different sense of wilderness took hold across the Atlantic, where in 1845 the 27-year-old Henry David Thoreau built himself a one-room log cabin in Massachusetts. His account of his simple life there, Walden, soon acquired semi-religious status. 

There was enough variety in Thoreau’s beliefs — transcendentalist, tax refusenik, abolitionist, civil disobeyer — to comfort anyone from Mahatma Gandhi to the local survivalist chapter. But what struck a chord with almost everyone was his talk of the “tonic of wildness”. In 1864, President Lincoln signed the first order creating a protected wilderness, in Yosemite, California. The patron saint of the American conservation movement, the Scots-American John Muir, wrote: “Thousands of tired, nerve-shaken, over-civilised people are beginning to find out that going to the mountains is going home; that wildness is a necessity.”

What is known in Britain as wilderness (mainly the Scottish Highlands) is anything but — almost all the forests having been cleared centuries ago: what we really mean is “sparsely populated”. There was much greater scope for embracing nature in the New World, and Muir illuminated the central contradiction of a society built upon the persistent expansion of the area considered “civilised” (the conquest of the Wild West) and nourished by the frontiersman myths of characters such as Daniel Boone and Davy Crockett.

The simplest definition of a wilderness is that it is an area controlled by natural processes. Respect for wilderness is therefore the antithesis of the human impulse to impose order. Command of nature is intrinsic to state communism, with its five-year plans and exhortations to Stakhanovite work rates. In the United States, it was some of those made richest by the taming of nature, such as John D Rockefeller, who soon began to devote their fortunes to preserving it. 

Their contemporary equivalents are the entrepreneur couple Doug and Kris Tompkins, who have so far bought two million acres of land in Argentina and Chile. Their intention is to create vast national parks there, including the Parque Patagonia. (Scale is essential for natural processes to reassert themselves.) Doug made his fortune from establishing the North Face and Esprit brands, until deciding that he was encouraging needless consumption by “simply producing stuff that no one really needed”. His wife Kris ran the Patagonia label.

American entrepreneurs Doug and Kris Tompkins

American entrepreneurs Doug and Kris Tompkins

It is hard to imagine a more open, windswept environment than Patagonia: you really do feel you’re at the end of the world. It’s probably because you are. Condors soared above me as I drove the dirt road south on a recent visit. The hillsides around the lodge the Tompkinses have built in southern Chile are alive with guanacos, bad-tempered-looking llama-like animals that have flourished in the protected environment the couple have created.

There is no doubting the Tompkinses’ zeal. Doug talks of the vanity of “civilisation” if the planet on which it is achieved is effectively dead. This is faintly reminiscent of Robbie Burns’s worry for the “wee, sleekit, cow’rin, tim’rous beastie” of a mouse, whose nest the plough destroyed. But is the controversial sequitur that social justice must take second place to the protection of nature? 

The couple have previously admitted their convictions are “religious”, and the gangs of young volunteers who make their way by thumb or bicycle down the dirt roads to reach the Parque Patagonia are dedicated disciples. At mealtimes the restaurant is a bit like the refectory of an American college: the volunteers have that sheen-and-T-shirt look of paid-up believers in the gospel of the environment (even if they cannot live without their iPhones and MacBooks). These bien pensant environmentalists have been prominent in campaigns to stop the building of dams in Patagonia to provide hydroelectric power, much to the fury of those who say that Chile needs clean energy. 

When I checked the other day, I was unable to find a single Chilean sitting on the board of the Parque Patagonia. The Parque says that the process of handing over the place to the Chilean people will begin soon — maybe even this year, but that a full transfer could take another decade. It’s complicated.

Chile’s remote Aysen region, where Doug and Kris Tompkins, have bought large areas of land in order to create vast natural parks©Linde Waidhofer

Chile’s remote Aysen region, where Doug and Kris Tompkins, have bought large areas of land in order to create vast natural parks

Any foreigner acquiring land abroad has to cope with nationalist resentment — as Englishmen discover when they buy estates in the Scottish Highlands and find themselves blamed for everything from the Clearances to the inadequacy of broadband. North Face and Patagonia are international brands, headquartered in one part of the globe, manufacturing in another and selling their products in all places in between. Of course their founders see the world in post-nationalist terms. 

Cui bono? — who benefits? — is the investigators’ question. The Bible tells us that Jesus withdrew into a wilderness so that he could be tempted by the devil. Can there be anything malevolent about rich people indulging their passion by securing a wilderness? Does anyone see the irony in a bunch of foreigners running a project to protect the huemul deer, Chile’s national animal, which had become so rare that some Latin Americans had begun to doubt whether it existed at all?

The only point in having money is, presumably, to do something with it. Rich people might just as easily blow their fortunes on yachts, mansions in Monte Carlo, blasting themselves into space or freezing their corpses. Preserving the environment for future generations is a lot more worthwhile than most of the alternatives. The wild parts of Romania represent just about the last opportunity for large-scale conservation in Europe.

As it happened, in 1993, a few years before the plunder there reached its height, a 28-year-old German had arrived in the Carpathians. Christoph Promberger went there to study wolves. He had no money but had managed to persuade a natural history institute in Munich to sponsor him and the outdoor clothing brand Jack Wolfskin to clothe him. With a stable footing, he extended his project to become a study of all large carnivores in the Carpathians. 

Soon he was joined by other eager young biologists, including Barbara Fuerpass, an Austrian student volunteer. They fell in love and married. When restitution took place, the couple realised that their research would be utterly pointless if the habitat that supported the bears, wolves and wildcats vanished. They committed themselves to doing whatever they could to stop the wrecking of the wilderness. “This is the last place in Europe where all wildlife and forest components are present,” says Promberger. “Walking through these forests makes you understand your place in nature and it has become my purpose in life to safeguard them from the greedy timber mafia.”

Christoph Promberger and Barbara Promberger-Fuerpass©Petrut Calinescu

Christoph Promberger and Barbara Promberger-Fuerpass

Where to turn for help? Unlike every other European Union country, the government of Romania had no national budget for protected areas. It had also developed Europe’s grisliest culture of corruption, where any problem could be settled with a backhander or two. (This situation is getting better — last year, 24 mayors, five members of parliament and seven judges, along with more than 1,000 others, were convicted on corruption charges.) Even when ministers were clean, they changed offices bewilderingly often: in 2014 there were no fewer than three politicians in charge of conservation policy. Meanwhile the European Union would happily dispense money to encourage grazing and to build logging roads. 

But was it possible that, having caused the problem, capitalism might also come to the rescue? The correct definition of “disinterested” is to be free from self-seeking. Perhaps that possibility is open only to those wealthy enough not to worry, many of whom certainly lead supranational lives. Christoph and Barbara found a sympathetic ear in Hansjörg Wyss, a Swiss-American who had made a fortune producing medical devices. He gave nearly €25m to buy up stretches of Romanian forest, encourage conservation and promote eco-tourism. When asked why, he says simply that, “we have a shared responsibility to protect the last wild places in the world”. Other donors have followed but they have the feel of pioneers: “wildlands philanthropy” has yet to put down deep roots in Europe. 

In the meantime, the logging companies continue to fell the trees. The Fundatia Conservation Carpathia, founded by Barbara and Christoph, hopes for more philanthropists, nursing an ambition to create in Romania “a Yellowstone or Serengeti for Europe”, in the words of a British supporter, Paul Lister. One day, they dream, the country might become the Costa Rica of Europe.

 . . . 

Each year, humankind destroys more of our planet — for survival, profit or to justify political claims. The arguments for plundering a wilderness can be much more easily made than the arguments against doing so. Why, in short, should the people who live in these areas be kept poorer than they need be?

Walking through these forests makes you understand your place in nature

- Christoph Promberger

Wildlands philanthropy is a particularly American idea, rooted in traditions of free enterprise. For numerous reasons — longevity of settlement and density of population being the obvious ones — there are many fewer wild places to protect in Europe than in the Americas. No one wants to stop people having chairs and tables and beds. But we have to find a more sensible way of supplying timber than by laying waste a unique environment such as the Carpathians. To see the last great wilderness of Europe destroyed is to impoverish all of us. It deprives us of something that tells us who we are.

By building filthy factories, communism did much to ruin Romania. But the scythes and ancient conical haystacks, the shepherds still living in mountain clearings for months on end, show how little impact those few decades of modernism had. A few decades of capitalism could be something else. Will the price of political freedom be the end of environmental freedom? If even a bonehead like Ceausescu could appreciate the importance of wilderness, anyone can.



CHARLIE OTTLEY "În România există ceva complet diferit, ce nu se găseşte nicăieri în lume"

Posted by on

Prezentatorul documentarului "Wild Carpathia" 

Charlie Ottley este un celebru prezentator de televiziune, care s-a îndrăgostit de fru­mu­seţea României, în timp ce filma docu­men­tarul "Wild Carpathia" - "Carpathia săl­ba­tică", care avea să facă înconjurul lu­mii, devenind un am­basador neoficial al României. Înainte să-l întâlnesc, nu ştiam că a studiat teologia şi filosofia la Univer­sitatea din Bristol şi că e un poet cu­noscut în Marea Bri­tanie. Un om sensibil, cu o ini­mă de copil, uimit să des­copere natura fabu­loasă a României şi să se bucure, împreună cu alţii, de ea.
Despre români s-au scris multe neadevăruri în presa din Occident, adesea pe un ton otrăvit şi rău­tă­cios. Dar mai mult decât străinii, ne criticăm aspru noi înşine, adăugând la ne­mulţumirile fireşti, cu care se confruntă orice popor din lume, un soi de dezgust rămas, poate, din vremea comunismului, pe care cei mai mulţi dintre noi l-am urât atât de mult, încât sentimentul acesta negativ, ten­dinţa de a vedea doar urâtul şi neîmplinirea, au ajuns să se răsfrângă şi asupra noastră. Charlie Ottley nu ne vede aşa. Veţi descoperi în interviul pe care l-a acordat revistei "Formula AS", nu numai o altă ima­gine a României, ci şi un alt popor decât cel aşa de dis­preţuit de televiziunile de ştiri de la noi sau de aiu­rea. Iar declaraţiile sale nu sunt de faţadă. Atunci când românii au fost ponegriţi în Marea Bri­tanie, prin­tr-o campanie special orchestrată în presă, Charlie ne-a apărat public, asumându-şi criticile com­­patrioţilor săi. Iată de ce am început interviul prin a-l ruga să închidă ochii şi să-mi spună ce vede atunci când spun "România".
"Am un sentiment de entuziasm că România creşte, se dezvoltă, într-un ritm foarte rapid - dar, odată cu dezvoltarea, apar şi riscuri"
"Văd păduri! O mare de păduri, nesfârşite întin­deri verzi, văd sate medievale, minunate drumuri de piatră, aud râsete, văd prieteni - mi-am făcut mulţi prieteni aici. Văd agitaţia oamenilor şi traficul din oraşele pe care le-am vizitat. Am sentimentul unei ţări foarte vechi, care a pornit pe un nou drum. Este un loc foarte interesant. Am un sentiment de en­tu­­ziasm că România creş­­te, se dezvoltă, în­tr-un ritm foar­te rapid - dar, odată cu dezvoltarea, apar şi riscuri. Aşa cum se întâmplă, acum, cu pă­durile. Cred cu fermitate că ea va deveni una din­tre cele mai puternice na­ţiuni ale Europei în vii­tor, dar problema este că atunci când ai o creştere de felul acesta - din ca­uza anilor de represiune es­te mult de recuperat - există riscul ca lucrurile să ia o turnură greşită. Pot apărea greşeli pe care şi alte ţări europene le-au făcut. Una dintre cele mai mari greşeli este, desigur, aceea de a-ţi dis­tru­ge resursele naturale, din dorinţa de a le ex­ploa­ta cât mai rapid posibil şi, astfel, ires­pon­sabil.
Asta se întâmplă acum cu pădurile, aşa cum am văzut recent în scandalul ce implică şi compania Holzindustrie Schweighofer din Sebeş. E tragic să vezi pădurile frumoase ale României, săl­bă­ticiunea ei unică, retezate, puse la pământ, trans­formate în aşchii şi exportate către companii mari de mobilă ieftină, o mobilă din PAL care rezistă, poate, 5 ani, o fracţiune din timpul de viaţă al unei mobile ade­vărate, vechi, din lemn masiv, din stejar sau din fag, pe care o găsim în ma­ga­zine second-hand, la ve­chituri, o mobilă care a supravieţuit, poate, 200 de ani, dar pe care oa­me­nii nu o mai doresc a­cum. În acest context, viitorul naturii sălbatice din România, ultima ma­re pădure a Europei, este crunt. Observăm cum zo­nele de sălbăticie se micşorează din ce în ce mai mult în România. Re­­­cent, am fost în Buco­vina, şi am încercat să găsim nişte zone sălba­tice pentru filmări. Am urcat pe dea­luri gândindu-mă: "Acel drum arată ca şi cum ar du­ce în sălbăticie, că­tre locuri potrivite pentru a filma nişte cadre - munţi cu păduri de pin şi molid, poate şi o cascadă, să urcăm pe lângă râu şi să vedem unde ajungem." Pot să-ţi arăt câteva dintre pozele pe care le-am făcut, am avut un pilot de dronă cu mine. Am lansat drona şi, cum a ajuns la linia orizontului, unde se vedeau câţi­va pini care mărgineau drumul, am descoperit un peisaj decimat, unde nu mai rămăsese absolut nicio urmă de pădure. Evident, ei taie pădu­rea şi lasă o perdea de copaci în faţă, ca să nu se vadă defrişarea. Dar dacă treci de această perdea de copaci şi mergi spre zone mai îndepărtate, vezi din ce în ce mai multe zone devastate, până când, la un moment dat, nu mai vezi altceva decât zone defrişate.

"Locuitorii din zonele rurale ale României ar beneficia masiv de pe urma turismului"

- Ai făcut filme documentare despre România, vorbind la superlativ despre frumuseţea Carpaţilor. Munţii noştri sunt frumoşi, dar nu atât de iubiţi precum Alpii, care sunt mult mai înalţi şi mai stâncoşi. De ce ai preferat să filmezi la noi, în locul Elveţiei, de pildă, care este atât de vestită şi căutată de turişti?

- Sunt locuri extraordinare în Europa, dar fru­museţea şi calitatea unui loc nu sunt date de înălţime, de numărul de stânci sau de cât de cunoscute sunt aceste locuri. Numărul turiştilor care merg acolo nu reflectă neapărat atractivitatea locurilor, ci faptul că oamenii au auzit despre ele, că au fost promovate mai bine şi că există o tradiţie îndelungată a vacanţelor acolo, pentru schi şi drumeţii. Este şi uşor să ajungi în Elveţia, nefiind prea departe de multe ţări eu­ropene şi mai este şi o obişnuinţă transmisă de-a lungul ge­neraţiilor. Părinţii şi bunicii turiştilor de azi au mers acolo, de asemenea. România a fost izolată timp de decenii. Este nevoie de trei-patru generaţii, pentru ca oamenii să înceapă să-şi schimbe com­por­tamentele şi să meargă în locuri dife­rite. Dar dacă noi promovăm Carpaţii aşa cum trebuie şi oferim ceva ce există aici, dar nu există în acele locuri, pentru că a dispărut, oamenii vor reacţiona şi vor veni în România, în loc să meargă în Elveţia. Dacă mergi la ei, nu găseşti decât resorturi masive de schi, oriunde te uiţi. Vara, peisajul montan are cicatrici enorme peste tot. Nu vezi natura care este prezentă în Ro­mâ­nia din abundenţă, acolo nu sunt urşi şi lupi sau sunt foarte puţini, doar în anumite zone. Deci, la voi există ceva complet diferit, ceva ce nu mai găseşti în locurile menţionate, iar oamenii merg acolo pentru că nu ştiu ce are ţara voastră de oferit.
Eu cred că locuitorii din zonele ru­rale ale Româ­niei ar beneficia masiv de pe urma turismului, iar tu­riştii care do­resc să vadă natura adevărată şi săl­băticia reală ar veni aici. Dar trebuie să ne asigurăm că atunci când acest lucru se va în­tâmpla - aşa cum a început deja datorită fil­me­lor noastre şi altor per­soane care promovează România, cum este Prinţul Charles - că România este pregătită şi poate face faţă într-un mod sustenabil şi continuu. Pentru că turiştii nu vor mai veni dacă oamenii vor construi în conti­nua­re hoteluri de tip bloc pentru că în anul anterior, au avut locurile su­pra­ocupate în casele de oaspeţi tra­diţionale, şi ştiu că aşa ar putea caza 40 de turişti în plus. Nu... Ar trebui ca zonele rurale să se dezvolte într-un fel raţional şi precis, bine gândit, în aşa fel încât să poată acomoda numărul în creştere al celor care vor să vină aici, dar care să nu distrugă locul în care vin.

 Deci, soluţia elveţiană nu este drumul pe care ar trebui să meargă România?
- Nu. Bulgaria a preluat modelul Elveţiei şi aşa au distrus mare parte din munţii lor cu staţiuni de schi, unde au construit o mulţime de hoteluri de beton gigantice. Ăsta nu este un model, ci un exemplu prost... Elveţia a dezvoltat acest tip de turism pentru o perioadă lungă de timp, iar consecinţele asupra naturii se văd. Ea este o ţară frumoasă, nu vreau s-o denigrez prea mult, sunt acolo multe pajişti alpine şi păşuni, au o floră frumoasă... Dar ai auzit vreodată vorbindu-se despre "marile păduri ale Elveţiei"?... Biodiversitatea a fost compromisă masiv faţă de ce era acum 200 de ani. De asemenea, nu o să vezi păsări prea multe în Elveţia. Acolo nu există pădurile mixte pe care le găseşti în România. Aici sunt cele mai mari păduri mixte din Europa! Dacă mergi în nord, în Finlanda sau ţările scandinave, o să vezi păduri vaste de conifere, dar nu păduri mixte, ca la voi, unde sunt împreună fagi, stejari, ulmi, frasini şi molizi. Este extraordinar! În fiecare toamnă, când priveşti peste dealuri, vezi întin­zân­du-se pe sute de ki­lo­metri pă­durile colorate în porto­ca­liu, roşu, verde şi culori a­prinse. Şi este în ele o abun­denţă de se­minţe, nuci şi fruc­te de pădure, datorită că­rora fauna este foarte bogată cu nenumărate specii de animale, păsări şi insecte. A­ceste lucruri nu le găseşti nicăieri altundeva!
În alte locuri din Europa în care s-au defrişat pădurile, s-au făcut replantări, dar cu monoculturi de pini, de exemplu, pentru că aceştia pot fi tăiaţi mai devreme şi poţi să îi vinzi mai repede. Astfel că nu mai există păduri indigene, mixte. Aşa se face că la noi, în Scoţia, găseşti acum ici şi colo monoculturi in­tensive de pin plantate atât de dens, încât nu supra­vieţuieşte nimic sub copaci, nici ciuperci, nici in­sec­te, este întuneric beznă şi nu poţi să pătrunzi printre ei decât dacă te târăşti pe jos. Într-o astfel de pădure nici animalele nu trăiesc, pentru că nu au ce să mă­nân­ce. Poate găseşti câţiva jderi de pin, dar nu e nici ur­mă din biodiversitatea pe care o întâlneşti în Ro­mânia. Este un pustiu!

"Iubesc poporul român. Românii sunt fantastici"

- Filmele tale documentare nu sunt doar despre natura din România, cu fauna şi flora ei minunate, ci şi despre oameni. Ce părere ai despre poporul român?

- Iubesc poporul român! Românii sunt fantastici! Înflăcăraţi, mândri, buni, in­cre­dibil de generoşi şi deschişi. Cred că sunt minunaţi! Peste tot unde am mers, oamenii au fost foarte primitori şi m-au sprijinit. Cred că oamenii de aici au nevoie să creadă în ceva. Există mult cinism în felul în care au fost trataţi de conducătorii lor, de guverne - cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ei şi în care să aibă încredere. Este un lucru foarte trist, care a făcut să apară o stare de nemulţumire şi neîncredere, pe care o înţeleg pe de-a-ntregul, după felul în care generaţii la rând de români au fost trataţi de către cei de la putere. Ce observ acum este că această stare începe să se schimbe, lucru care e foarte încurajator. De exem­plu, oamenii dansau pe străzi anul trecut, când a fost ales noul preşedinte al ţării, iar succesul aces­tuia cred că s-a dato­rat faptului că românii voiau o schimbare. El este un reformator, un profesor care a făcut multepentru oraşul Sibiu, iar acum a ajuns pre­şedintele ţării! Cred că asta arată faptul că România este într-un proces de schimbare, iar asta e minunat! De aseme­nea, faptul că oamenii au făcut marşuri şi demonstraţii pentru prezervarea Roşiei Montane care reprezintă o problemă de mediu.
Cred că ospitalitatea, generozitatea şi bunătatea poporului român sunt legen­dare. Când vii la români, ei îşi deschid casele şi inimile către tine. Îţi oferă pa­lincă. Cum intri pe uşă, pun pe masă sar­male pen­tru tine. Ai parte de o experienţă minunată, oriun­de ai merge întâlneşti oameni fantastici. Am mulţi, mulţi prieteni în România. Şi trebuie să îmi găsesc şi o casă aici şi să petrec cel puţin jumătate de an în România, atât vara, cât şi iarna, pentru că aici este frumos în orice ano­timp. Toamna este incredibilă, primăvara este înăl­ţătoare, prin pomii în floare - toate anotimpurile sunt impresionante, spectaculoa­se!Chiar ieri am scris un comentariu pe Facebook, con­­du­cându-mi ma­şina spre Bucureşti: "Îndreptân­du-mă către Bucu­reşti, temperatura a ajuns aproape de 40 de grade în jurul orei de luat ceaiul. Doamne, iu­besc ţara asta! O cli­mă cum se cuvine, care nu-şi cere scuze, care te va coace sau te va muşca; anotim­puri neambigue, care arareori şovăie şi pe care te poţi bizui." Asta e ex­traordinar! Multor englezi le place să vină în locuri ca România, pentru că în Anglia, din cauza curentului Golfului, este garantată o vreme mizerabilă, gri, tristă şi ploioasă în cea mai mare parte a anului. Iarna este foarte puţină lumină şi din cauza norilor. De aceea, mulţi englezi suferă de o afecţiune numită "tulburare afectivă sezonieră" şi merg în Spania sau unde pot, pentru a vedea soarele. E o problemă reală.

- Deci, pentru voi, englezii, canicula din Bucu­reşti nu e o problemă?

- Căldura din Bucureşti? E minunată! Du-te şi sari într-un râu, dacă eşti undeva la ţară, şi te răco­reşti. Sigur, uneori poate fi prea multă căldură, dar soarele este atât de frumos, poţi sta la umbră... Este o experienţă minunată să ştii că în următoarele câ­teva săptămâni va fi soare în fiecare zi, să te trezeşti dimineaţa şi să vezi cerul albastru. Simt că lumea e a mea, că pot să fac ce am de făcut, iar apoi, după ce am terminat, pot să stau seara fie la o terasă, fie într-o grădină din Bucureşti, sau oriunde în această ţară, la un colţ de stradă, pe o bancă, să mă bucur de soare, să mă relaxez, să simt seara caldă, tămăduitoare...
Eu sunt poet... şi îmi place enorm vremea de aici. Aş vrea să spun că-i romantică, dar ezit să folosesc cu­vântul "romantic", pentru că ştiu că oamenii mo­derni m-ar împuşca... O să mă întrebe ce este ro­mantic când sunt plus 40 de grade vara în Bucureşti, sau minus 30 de grade iarna, la munte. Aşa că nu voi folosi cuvântul "romantic", pentru că nu este ro­man­tic să te lupţi cu natura, mai ales la ţară, când încerci să bagi lemnele în sobă ca să nu-ţi degere degetele. Dar eu cred că oamenii apreciază mai mult natura când trebuie să se lupte cu ea. Într-un fel, ea te face să îţi dai seama de lucrurile care contează cu adevărat în viaţă: mâncare pe masă, căldură în sobă, un acoperiş deasupra capului, prieteni şi râsete în ju­rul tău prin casă. Acestea sunt lucrurile pe care noi le-am pierdut în Marea Britanie, totul este atât de uşor pentru noi! Nu vreau să intru în problema feri­cirii prea mult... Ştii, poţi să ai toate echipamentele moderne ale zilelor noastre, dar ele nu te vor face fericit. Ceea ce te face cu adevă­rat fericit sunt prie­tenii, o mâncare bună, faptul că ai un adăpost, să­nă­tate, dra­gos­te şi un motiv pentru a te trezi în fie­care dimineaţă. Ceva ce îţi aduce bucurie, fie că scrii o poezie, că pictezi, că îţi cultivi propriii struguri sau îţi amenajezi o casă. Acestea sunt bogăţiile vieţii, lucrurile care contează...
Deseori, noi complicăm lucrurile. Eu cred că atunci când străinii vin să vă viziteze satele de aici, văd că ţăranii duc o viaţă aspră, grea, dar frumoasă, şi aşa ajung să îşi cumpere case tradiţionale şi să trăiască în acest fel. Bineînţeles, asta nu înseamnă o rupere de lumea de azi. Nu vreau să fiu prost înţeles. Nu sunt un eco-fanatic. Oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă în lume, au nevoie de televizor, de educaţie, de entertainment, de un computer, de acces la internet, pentru a comunica oriunde în lume. Dar aceste lucruri pot fi integrate într-un mod de viaţă sustenabil.

"Este important să transmitem mesajul către lume, că românii sunt un popor bun, muncitor şi mândru, mai ales în contextul publicităţii negative de care România a avut parte recent, în Anglia"

- Anul acesta ţi-ai propus să filmezi cel de-al patrulea şi ultimul episod al seriei Wild Carpathia. Ce o să conţină?

- El se va numi White Carpathia - Carpathia albă. Aşa cum sugerează titlul, este vorba despre Ro­mânia în anotimpul iernii, despre tradiţiile româneşti din această perioadă. Va începe cu frumoasele culori ale toamnei, cu frunzele care cad, apoi primele nin­sori, şi vom vedea cum funcţionează tot ecosis­te­mul iarna, cum supravieţuiesc oamenii la tem­pe­raturile foarte joase de aici, când sunt minus 30 de grade, dar şi ce pot face turiştii şi vizitatorii care vin în România pe timpul iernii, pentru că vreau ca oamenii să în­ţeleagă că această ţară merită vizitată - nu doar vara, ci şi iarna. Craciunul, dar şi Paştele, sunt pe­rioa­de speciale aici, cu tradiţii deosebite, iar pei­sajul este al unui tărâm magic, de zăpadă şi ghea­ţă, şi vrem să arătăm asta oamenilor. Este important să trans­mi­tem mesajul către lume, că românii sunt un popor fan­tastic, bun, muncitor şi mândru, mai ales în con­textul publicităţii negative de care România a avut parte recent în Anglia, cu programe ca The Ro­manians Are Coming! (Vin românii!)
Acesta este motivul pentru care vrem să facem acest episod acum. Avem acum în derulare o cam­panie Kickstarter, de strângere de fonduri, ca­re se va încheia pe 29 ale acestei luni. Şi aş vrea să îi rog pe români pe această cale să ne ajute să realizăm acest ultim episod al Wild Carpathia (puteţi dona orice sumă de bani, oricât de mică, prin intermediul site-ului Până acum, am realizat trei episoade în care am pro­mo­vat România în întreaga lume. Acestea pro­ba­bil că au fost cele mai mari programe des­pre Ro­mânia şi care au fost văzute de cel mai mare număr de oameni, atât în ţară, cât şi peste hotare. Am fost norocoşi să ne spri­jine Prin­ţul Charles, Travel Channel şi Tele­vizi­u­nea Naţională. Am prezentat, astfel, în peste 110 ţări, frumuseţea României şi cât de fan­tas­tic este poporul român, cu tradiţiile şi cul­tura lui, dar şi importanţa pădurilor şi a pei­sa­jului medieval, care fac această zonă unică în lume.

"Am o legătură cu România pe care nu vreau să o pierd"

- Ce vei face după White Carpathia?

- Mă voi ocupa de proiectul "Wild Carpathia Trust", care va avea nevoie de doi ani ca să dea roa­de. Pe lângă asta, am început un proiect de a construi în România, de la zero, un sat ecologic, în stil tra­di­ţional. Vreau să arăt că este posibil! În loc să faci un hotel oribil de beton, se pot crea câteva case tradi­ţio­nale neinvazive, într-o mică zonă, care astfel este protejată, iar frumuseţea peisajului este conservată, de asemenea. Poţi face 20 de case, un grajd, un mu­zeu, un restaurant, dar toate folosind lemn frumos, toate făcute tra­diţional. Acestea vor aduce venituri oa­menilor locului, iar turiştii vor putea veni să stea în ele, să facă drumeţii, să se bucure de natură, să facă ce doresc, într-un loc minunat. Pentru că dacă arăţi că se pot construi case noi, care sunt tradiţionale şi fru­moase şi că au valoare, iar turiştii vin, dai un exemplu pentru alte zone. Astfel, zonele rurale pot în­flori, se creează locuri de muncă, bunăstare, venituri pen­tru comunităţile locale şi, în acelaşi timp, promo­vezi turismul aşa cum trebuie, într-un mod sustenabil. Planul meu în acest moment este să realizez proiectul unui astfel de sat tradiţional ecologic, în zona Piatra Craiului - Bucegi. Vom folosi energie verde şi elec­tricitate din sistemul naţional, dar cablurile vor fi în­gropate, nu se vor vedea, şi o vom suplimenta masiv cu sisteme solare. Iarna, vom folosi lemn pentru foc şi pentru încălzirea apei. Sistemul de aprovizionare cu apă va fi prevăzut cu un sistem de reciclare a apei menajere. Se poate folosi şi un generator în minia­tură, alimentat cu baterii, care să folosească resturile menajere şi să producă o parte din energia de care ai nevoie. Căutăm tot felul de soluţii de genul acesta. La Viscri s-a făcut deja ceva similar şi mare parte din electricitatea folosită provine din folosirea apei menajere a satului, pe care o procesează în mici bălţi, iar gazul rezultat este utilizat pentru a produce elec­tri­citate. Este un model frumos, pe care îl putem ur­ma cu toţii, oriunde în lume.

- Aşadar, te vei stabili definitiv în România?

- Îmi voi lua o casă aici, dar voi păstra şi casa mea din UK. Voi călători prin lume şi voi face filme în con­ti­nuare. Dar, cu siguranţă, petrecând atât de mult timp în ultimii cinci ani aici, simt România ca pe o a doua ca­să. Am o legătură cu această ţară pe care nu vreau să o pierd. Vreau să ajut ţara aceasta, să rămân pe aici, să pe­trec mulţi ani fericiţi plimbându-mă prin munţi, bucu­rându-mă de frumuseţea lor. Am prieteni aici. Scriu aici... Este un loc care mă inspiră ca poet. Este de ajuns să fac o plimbare pe munte, şi tot felul de gânduri şi idei îmi vin în minte. Aşa că mi-ar plă­cea enorm să am un loc al meu aici, care ar fi foarte im­por­tant pentru mine, unde aş reveni continuu. Pentru mine, România nu este doar un loc unde să-mi petrec Crăciunul.

By: Cristian Curte


Probleme pentru realizatorul emisiunii "Wild Carpathia": al patrulea episod, în pericol, pentru că nu mai sunt bani

Posted by on

Realizatorul emisiunii "Wild Carpathia", Charlie Ottley, consideră că frumuseţile României trebuie scoase la iveală, atât pentru publicul din afara ţării, cât şi pentru români şi face apel pentru strângerea a încă 15.000 de lire sterline din suma totală de 50.000 de lire sterline pentru finalizarea celui de-al patrulea episod al seriei de documentare.

"Avem o echipă românească de filmare, avem o echipă de filmare cu ajutorul dronelor. Mâine ne apucăm de filmat dacă vremea va permite şi vom finaliza filmările în mai. Vrem să arătăm că România este o ţară frumoasă pe tot timpul anului şi turiştii pot veni să o viziteze. Vrem să dăm atenţie culturii, tradiţiilor, sălbăticiei, ecosistemelor, pădurii şi vrem să arătăm că este o ţară atât de bogată din punct de vedere al moştenirii naturale şi culturale şi ajutând oamenii să protejeze istoria şi fauna şi pădurile putem asigura siguranţa generaţiilor viitoare, care vor depinde foarte mult de ecoturism", a declarat Charlie Ottley, la conferinţa prilejuită de strângerea de fonduri pentru realizarea celui de-al patrulea episod din seria de documentare "Wild Carpathia".

La conferinţă a mai participat şi tenismanul Horia Tecău, cu ajutorul căruia au fost strânşi circa 20.000 de euro prin organizarea unor meciuri demonstrative la Stejarii Country Club, precum şi alpinistul Alex Găvan, scrie Agerpres.

"Dacă într-o păşune din Anglia, de unde vine Charlie, pe un metru de suprafaţă întâlnim doar câteva specii de plante, sau de foarte multe ori este monocultură, într-o păşune la noi, în Transilvania, încă avem în jur de 100 de specii de plante. Este unul dintre motivele pentru care oamenii sunt atât de îndrăgostiţi de România când vin în ţară, pentru că atunci când vin aici, la noi, este ca o călătorie în trecutul ţării lor", a spus Alex Găvan.

Alpinistul român a vorbit despre primele trei episoade ale seriei "Wild Carpathia", în care Charlie Ottley a prezentat uriaşa moştenire culturală, istorică, naturală ce există în România.

"Însă, nu totul este roz, pe zi ce trece pădurile dispar, habitatele carnivorelor mari se micşorează din ce în ce mai mult şi noi asistăm nepăsători la dispariţia, poate, a ultimei oaze de sălbăticie autentică din Europa, care este în Carpaţi. Ce va face acest ultim episod, numărul 4 din seria 'Wild Carpathia', va fi nu numai să ne arate frumuseţea României în anotimpul de iarnă, dar mai ales să ne facă să conştientizăm echilibrul extrem de instabil pe care noi, locuitorii acestei ţări am ajuns să îl avem cu natura care ne înconjoară", a mai spus Găvan.

El a făcut un apel către fiecare român pentru a contribui la promovarea acestor frumuseţi pe care ţara noastră încă le are.

"Nu este de ajuns ca aceşti oameni extraordinari ca Charlie şi echipa lui să vină aici şi să facă aceste filme frumoase (...), trebuie să facem şi noi ceva pentru lucrurile astea. Trebuie să conştientizăm că fiecare, în modul nostru individual avem o responsabilitate faţă de ce se întâmplă cu ţara asta în viitor. Cred foarte tare că fiecare, prin acţiunile noastre mici, atâta timp cât sunt cumulate, putem încă să facem o diferenţă pentru viitorul acestei ţări", a arătat Alex Găvan.

Documentarul este realizat de organizaţia non-guvernamentală "Wild Carpathia", care şi-a propus ca prin materialele sale să promoveze şi să protejeze patrimoniul natural al României şi va fi difuzat la TVR, după care va fi oferit şi posturilor internaţionale.


White Carpathia to Be Shot in Romania

Posted by on

BUCHAREST: White Carpathia, the fourth and final episode of the British TV series Wild Carpathia, will start shooting this week. Producer Charlie Ottley launched a crowdfunding campaing on hoping to get 67,387 EUR / 50,000 GBP by 30 September 2015 in order to cover the costs of shooting.

Alasdair Grant is coproducing. According to, the documentary will be shot in chunks until the first week of May 2016. It will have its premiere in the Romanian Public Television and after that the programme will be shown around the world and online via youtube and Wild Carpathia related sites.



Încep filmările la documentarul White Carpathia. Producţia va fi făcută doar din donaţii

Posted by on

Realizatorul seriei de documentare Wild Carpathia începe filmările la al patrulea episod. Echipa condusă de realizatorul Charlie Otteley a reuşit să strângă o parte din bani pentru ediţia de iarnă - White Carpathia. înregistrarile vor începe în judeţul Covasna şi vor arăta lumii frumuseţea Carpaţilor în anotimpul alb. Documentarul va fi gata vara viitoare.

„România are una dintre cele mai valoroase comori ale planetei” - Asta vrea să demonstreze Charlie Otteley tuturor românilor. Aşa a ajuns, de fapt, un ambasador neoficial al ţării noastre, de aproape cinci ani de când explorează ţinuturile româneşti.

Charlie Ottley, producător: „Trebuie să facem acest film. Începem. Vom începe de mâine. Trebuie să filmăm, să nu pierdem timpul! Vrem să prindem păstorii când îşi aduc oile de la munte - sunt câţiva pe aici. Vrem să intrăm în toamnă, să prindem iarna în plin şi ceva din începutul primăverii”.

Pentru că nu e finanţată în niciun fel de stat, producţia va fi făcută doar din bani donaţi. Deocamdată, echipa a reuşit să acopere o parte din sumă, dar mai e nevoie de cel puţin 15.000 de lire ca planul de filmare să fie dus până la capăt.

Horia Tecău, tenismen: „Am donat şi eu, m-am oferit să organizez şi un meci de tenis la care am scos la licitaţie practic celelalte locuri de pe teren, cu doritorii de meci de tenis, care pe lângă acel meci au donat şi sume considerabile care să ne ajute la strângerea sumei de care este nevoie pentru începerea filmărilor”.

Echipa este însă optimistă şi abia aşteaptă să se apuce de treabă.

Oana Mihai, asistent producător: „Mâine începe aventura, Wild Carpathia 4, şi vom încerca să filmăm urşi, lincşi, sperăm, nu suntem încă convinşi, dar trebuie să încercăm, undeva în zona Sfântul Gheorghe, Zabola. Cred că va fi cel mai frumos episod realizat, deoarece vom prinde obiceiurile cu tradiţiile de iarnă, cu Moş Crăciun, cu colindele, vom încerca să mergem pe toată zona arcului Carpatic”.

Pe lângă asta, în White Carpathia vor apărea şi nume celebre.

Alex Găvan, alpinist: „Nu pot să dezvălui foarte multe, dar îţi mulţumesc că mă întrebi, împreună cu Charlie şi cu încă cineva, dar nu pot să dezvălui încă numele persoanei, o să urcăm împreună un vârf simbolic din România iarna, undeva unde nu se ajunge aşa de uşor, o să fie o provocare să ajungem acolo”.

Producătorul britanic a mai făcut trei documentare despre pădurile din Carpaţi care au fost difuzate în 120 de ţări și traduse în peste 20 de limbi. Speră că şi prin al patrulea episod să promoveze ţinuturile româneşti şi să îi facă pe români mai conştienţi de frumuseţea ţării lor.


Publicat 12:11 29.09.15

1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9